Carmen-Sylva sau „Regina poeta”

Am postat azi un articol despre evenimentul ce are loc in aceasta perioada la Muzeul National Peles si printre altele am luat aminte de una din cele mai marcante prezente feminine din istoria Romaniei – Elisabeta de Neuwied. Cu siguranta multi dintre voi au auzit de ecoul numelui acestei tulburatoare prezente regale, dar nu cunosc prea multe detalii despre originile, ascensiunea pe scara politica, educatia, pasiunile si talentele artistice ale acesteia. Tocmai de aceea va propun o incursiune in trecut, mergand in urma pasilor acestei femei incredibile si cu siguranta „mai altfel” decat majoritatea figurilor regale din acea perioada.

In toiul zilei de 29 decembrie 1843, in Castelul Monrepos din Neuwied, in Germania, Principesa Maria de Nassau, fiica cea mare a ducelui de Nassau si sora Marelui Duce de Luxemburg si a Reginei Suediei, ii dadea nastere lui Elizabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied. Fiica Principesei si a lui Hermann, Print de Wied, avea sa devina prima Regina de Romania in 1881, dupa recunoasterea Romaniei ca regat, datorita casatoriei cu Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, mai tarziu Regele Carol I al Romaniei

Era înaltă şi bine făcută cu ochi albaştri şi nesiguri. Avusese parte de o educaţie strictă şi severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecţiile făcute cu ajutorul cravaşei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă şi meditativă, fiind aplecată către studiu. Ea a avut parte de o educaţie aleasă şi cu toate că nu a excelat in studiul ştiinţelor, a dat dovada de un adevărat talent în domeniul învăţării limbilor străine, vorbind cu uşurinţă engleza, franceza, italiana, rusa şi mai târziu româna. A călătorit în Franţa, Italia, Rusia – la Moscova şi în Sankt Petersburg, unde mătuşa sa era Mare Ducesă. A luat şi lecţii de desen şi avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite şi asta din cauza suferinţei în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl şi fratele ei mai mic – de care se va desparţi prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învăţătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i înveţe pe alţii astfel că îşi dorea să fie învăţătoare mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educaţia ei riguroasă precum şi originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînţeleasă şi controversată dar plină de farmec.

In drumul parcurs pana la fixarea in istorie si in memoria colectiva a romanilor, Regina Elisabeta a infruntat rigiditatea epocii si a propriei familii, spiritul intransigent al vremii si reticenta sotului fata de vocatia sa artistica. Atipicitatea personalitatii sale doritoare sa deschida mintile si inimile cultivand frumosul, suprema valoare pe care a slujit-o neobosita, cu o energie care starnea suspiciunea celor care ii erau aproape, a impus-o, in contemporaneitate si in posteritate, ca regina a artelor, dipusa sa apere chiar „o religie a artei”, cum scria Nicolae Iorga, cu orice pret.
Pana sa devina Carmen Sylva, adica pana sa gaseasca curajul de a-si face debutul in literatura, Regina Elisabeta primise o educatie cu nimic iesita din comun. Elementele cele mai influente asupra evolutei viitoarei regine fusesera spiritul caritabil insuflat de familie, studiul pianului cu Rubinstein, apoi cu Clara Schumann, care ii trezise dragostea pentru muzica, si multele calatorii in strainatate, la Paris (unde fusese introdusa la Curtea lui Napoleon al III-lea), Moscova, Sankt Peterburg, Viena, Roma, Neapole. Cat despre fantezie, mama avusese grija sa i-o struneasca. La 20 de ani citise un singur roman, strecurat pe furis de guvernanta frantuzoaica, imediat concediata pentru nechibzuinta de a inflacara imaginatia tinerei pupile.

Casatoria cu Carol de Hohenzollern-Sigmeringen la 26 de ani, cand era aproape o cauza pierduta, adica fata batrana, dupe ce fusese taiata de pe lista de posibile sotii pentru Printul Eduard, fiul cel mare al Reginei Victoria a Angliei, insemnase confruntarea cu terra incognita, cu o tara in care o astepta, de fapt, o noua lume. Imprietenirea cu teritoriul pe care trebuia sa-l imblanzeasca si sa-l conduca urmase firesc. Pana la incoronarea din 10 mai 1881, invatase romaneste usor, datorita talentului la limbi straine recunoscut de toata lumea, si isi crease o companie aleasa, fusese entuziasta la ideea de a inalta un castel in Valea Pelesului si scrisese chiar ea versurile de inaugurare pentru piatra de temelie a Castelului Peles, devenit apoi emblema suprema a personalitatii sale.

Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost şi mama prinţesei care era o fire ambiţioasă şi îşi dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem ştii care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soţia lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuţia avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre Bucureşti nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomeraţiei şi a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraş străduţe pitoreşti şi sute de bisericuţe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască Bucureşti-ul, străbătând străzile micuţe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligaţiile: participa la inaugurarea Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar şi pe cea socială astfel ca prima lună la Bucureşti şi-a petrecut-o dând audienţe. Neştiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînţeleasă şi s-a izolat pentru moment, fiind şi prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la Bucureşti. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecinţe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri uşoare (unde divorţul se pronunţa atât de uşor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă şi frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relaţiei dintre cei doi soţi, cunoscut fiind faptul ca relaţia lor nu era una tocmai pasională.

Ceea ce astazi numim nonconformism insemna pe-atunci ostentatie, sfidare a unui cod comportamental ce nu admitea variatia. Regina Elisabeta a sfidat epoca si carmuitorii ei in multe ocazii, detestand conventiile sociale rigide, pudibonderia si sobrietatea inhibanta care ii temperau interesul pentru arta, inclinatia spre fantazare si speculatie, placerea exaltata de a scrie si de a sclipi in fata oaspetilor, mai ales la Peles. „Imi spuneam ca principala mea indatorire este aceea de sotie, apoi venea misiunea mea de suverana si abia in al treilea rand cea de poeta” – nu a fost doar un crez, ci o atitudine practica in fata propriei vieti, cu exceptia faptului ca ipostaza de poeta nu a fost in nici un fel cea mai putin importanta, ci cea mai problematica.

Cine a fost Carmen Sylva?

Astazi cartea cea mai cunoscuta a scriitoarei Carmen Sylva este „Povestirile Pelesului”, o culegere de legende romanesti rescrise cu sensibilitatea dulceaga a unei admiratoare a tinutului imblanzit, care nu mai era terra incognita. A urmat „Romanul unui printese”, roman epistolar scris in germana impreuna cu Mite Kremnitz, si romanul „Astra”, rareori pomenite azi, iar la vremea respectiva discutate doar de Titu Maiorescu, de la inaltimea autoritatii sale. Mica drCat despre corespondenta de tinerete si jurnale, ele s-au ratacit pe undeva prin istorie. La Arhivele Nationale din Bucuresti exista, insa, un voluminos jurnal supravietuitor. „Cartea sufletului” a avut o soarta deloc surprinzatoare: Regina voia sa transpuna in ea experienta sa in ale spiritismului, numai ca Regele Carol a avut grija ca manuscrisul, compromitator, sa fie distrus. Aceeasi grija a aratat-o intreaga familie fata de alte texte prea indraznete pentru epoca lor, distruse dupa moartea Reginei neobosite, exaltate, adesea tinta a suspiciunilor tocmai pentru neincetatul devotament pentru „religia artei”.

Literatura, in care si-a incercat condeiul, n-a fost singura pasiune care a dus la aceasta „religie”. Dragostea pentru muzica, mai ales pentru Bach, Handel si Brahms, a facut din Castelul Peles o casa a muzicienilor. Copilul-minune George Enescu, prezentat Reginei de celebra pianista Elena Bibescu, i-a devenit „fiu spiritual”, spijinit toata viata. Si a fost, cum altfel?, si entuziasmul fata de artele plastice, ale carui cele mai relevante urme sunt, poate, manuscrisele cu miniaturi si multele tablouri cumparate de la Nicolae Grigorescu.

Un astfel de neobosit devotament, cumva prea din cale-afara in epoca, deschiderea Reginei cu parul alb inca din tinerete fata de nou si fata de chipurile mai putin vizibile, mai putin acceptabile, ale mintii omenesti, au fost luminate prin si mai multe cai. Amintesc cateva dintre ele: spirjinul pentru infiintarea Societatii Teozofice, entuziasmul fata de limba esperanto, datorita caruia a devenit, in 1908, presedinta Societatii de Esperanto din Romania, si, doi ani mai tarziu, chiar a Societatii Europene de Esperanto.

Indepartarea de imaginea traditionala a regalitatii si apropierea de o mai flexibila viziune asupra acestui statut i-au adus Reginei-poete o faima de „regina aparte”, care a pierdut, de exemplu, consideratia Imparatului Franz Joseph pentru ca a stat la masa cu niste… actori. Aversiunea constanta fata de conventia tiranica au apropiat-o, cum se stie, de neconventionala Imparateasa Sissi a Austro-Ungariei.

Cartierul general era Sala Palatului din Bucureşti care devine un atelier în care doamnele din marea aristocraţie română, dar şi femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăşi, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniţi de la curţile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reşedinţei de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar.

Aristocraţia îi urmează exemplul şi peste tot apar spitale de campanie, la Ploieşti prin principesa Cantacuzino, la Iaşi prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeaşi măsură de toţi pacienţii, fie că erau ruşi, turci, sau români. În acest timp ea acorda şi audienţe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalităţile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Ţar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina şi recunoştinţa unui întreg popor care o va numi Mama răniţilor. După acest episod Elisabeta s-a retras din viaţa publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărţi şi de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viaţa publică.

Istoria a pastrat imaginea Reginei Elisabeta ca suverana constiincioasa, pe veci neconsolata pentru ca nu i-a dat regelui un fiu, Imagine care coabiteaza cu cea a Reginei erudite, protectoare a artistilor, emisar al culturii romane in strainatate, poeta care a dorit sa fie imortalizata la masina de scris, construindu-si singura imaginea si lasand-o sa circule in prima reclama publicitara din lume pentru o companie producatoare de masini de scris. Elisabeta a fost o regină unica in felul ei, soţie devotata, mama a răniţilor artista şi protectoare a artelor. Deşi s-a ferit să se implice in viaţa politica ea era implicata activ în viaţa sociala organizând spitale, fundaţii de intr-ajutorare, organizaţii cu scopuri caritabile,etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocraţia si terminând cu categoriile de oameni simpli – longevitatea si stabilitatea relaţiei lor fiind demnă de toată admiraţia.

Fluturi sărutându-se

Cu gene 'ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par' că soarele-ar luci
Şi 'ntr 'însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă 'mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte 'n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.

Din volumul "Cântece şi sonete"


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s