Turism in masivele Rarau-Giumalau

Masivele Rarau-Giumalau constituie o zona turistica de mare importanta in cadrul Carpatilor Orientali. Insemnatatea ei pentru turism deriva din urmatoarele aspecte:

– varietatea peisajelor naturale impuse de relief si vegetatie;

– accsibilitatea determinata de prezenta culoarelor de vale care incadreaza cele doua masive montane, a unor sosele modernizate (Suceava-Campulung Moldovenesc – Vatra Dornei si dinspre Maramures pe valea Bistritei catre Moldova) si a unei cai ferate (Suceava-Vatra Dornei)

– existenta a doua centre turistice insemnate la periferie (Campulung Moldovenesc si Vatra Dornei) ce constituie puncte de plecare pentru principalele fluxuri de turisti.

(Vedere Masivul Giumalau)

(Muntii Rarau)

Muntii Rarau-Giumalau fac parte din Muntii Bucovinei, fiind situati in nordul Carpatilor Orientali, in bazinele hidrografice superioare ale Moldovei si Bistritei.

Potentialul turistic este format din elemente ale cadrului natural diferite ca tip si frecventa in cele doua masive.

Masivul Giumalau, aflat la vest de vaile Izvorul Giumalau si Chiril, este alcatuit din roci cristaline (sisturi cristaline, gnaise). Ca urmare infatisarea de ansamblu releva masivitate, exprimata prin interfluvii plate si rotunjite si putine varfuri ascutite. In structura orografica se impune o culme centrala cu desfasurare NV-SE corespunzatoare aliniamentului de roci cu rezistenta cea mai mare si care are altitudini mai mari de 1450 m. In partea centrala se afla varful Giumalau (1857 m) din care se desprind, spre nord, vest si sud, interfluvii secundare in lungul carora apar poduri netede la 1000-1200 m si 1350-1450 m. Ele se termina spre vaile Bistritei si Putna prin versanti cu panta mare. Vaile care le separa sunt adanci si cu versanti abrupti. In lungul lor se afla numeroase drumuri forestiere si poteci (unele cu marcaje turistice) ce duc spre varful Giumalau.

(Crucea de pe Vf. Giumalau)

Padurile de fag, amestec si molid imbraca cea mai mare parte a masivului. Poienile apar pe de-o parte la baza acestuia (pe versanti limitrofi asezarilor de pe valea Bistritei), iar pe de alta parte la nivelul podurilor interfluviilor principale.

Cele mai insemnate obiective turistice din acest masiv sunt:

creasta centrala (indeosebi sectorul dintre varfurile Chilii, Giumalau, Poiana Ciungilor) cu versanti cu panta mare, grohotisuri, o bogata vegetatie subalpina (afin, ienupar) si numeroase puncte de belvedere asupra unei mari parti din Carpati;

(Cabana Giumalau)

stancile, versantii abrupti si ingustarile (cheile) de pe valea Bistritei (indeosebi intre localitatea Rusca si Cheile Zugreni);

vaile inguste cu repezisuri frecvente;

rezervatia forestiera din bazinul Putnei (padure seculara de molid) si pastravarii (Putna).

(Jneapan)

Masivul Rarau, desi este mai scund, concentreaza un numar mai mare de obiective turistice, situatie care-i confera justificat locul principal in activitatile turistice montane din Romania. Pe langa sisturile cristaline care alcatuiesc masa principala a acestor munti, se adauga rocile sedimentare mezozoice si indeosebi calcarele. Ca urmare, eroziunea s-a manifestat diferentiat punand in evidenta reliefuri variate. Si aici exista o culme centrala la peste 1300 m (doar trei varfuri depasesc 1600 m – Rarau – 1651 m, Popchii Raraului – 1628 m, Pietrele Doamnei – 1634 m) cu desfasurarea vest-est si o serie de culmi secundare, ce cad in doua-trei trepte spre Moldova si Bistrita.

(Masivul Rarau)

Relieful ofera cele mai multe si variate obiective turistice. Cele mai frecvent cautate sunt:

Pietrele Doamnei – un relief ruiniform alcatuit dintr-un ansamblu de turnuri din calcare mezozoice incrustate cu corali si amoniti, cu inaltimi de la sub 10 m la peste 70 m inconjurat de o masa de grohotisuri cu dimensiuni variabile. A rezultat prin fragmentarea unui varf calcaros. Are numeroase trasee de alpinism;

(Pietrele Doamnei)

Pietrele Buhei – rezervatie geologica si geomorfologica situata pe valea Izvorul Alb;

Varful Rarau – pentru abrupturi si pentru panorama larga ce se deschide;

(Varful Rarau – 1651 m)

Varful Popchii Raraului, Piatra Soimului (cu relief de turnuri, rezervatie geologica cu suprafata de 1 ha) si Piatra Zimbrului – un imens perete abrupt de calcare;

Cheile Moara Dracului in calcare si dolomite (rezervatie geologica si geomorfologica – 10 ha), cheile au o lungime de 60-70 m, o latime medie de 4-5 m, pereti inalti si numeroase surplombe;

Munceii din sudul orasului Campulung Moldovenesc (Magura, Runc, Bodea) si langa Pojorata (Adam si Eva) sunt formati din calcar, au inaltimi in jur de 1000 m, contin fosile; cu versanti cu panta mare, dar impaduriti si poale cu poieni pe care s-au amenajat partii de schi;

(Muntii Adam si Eva din Pojorata)

Pestera cu Lilieci de pe fundul unui aven cu dimensiuni mari, situata la aprox. 1 km nord de Pietrele Doamnei;

Cheile Bistritei de la Zugreni (circa 1,5 km de vale ingusta, cu versanti abrupti, care descrie meandre incatusate). Aici se gasesc o serie de stanci cu forme ciudate cum ar fi: Coltul Acrii, Piatra lui Osman, Grindul Puscatei, Rapa Scara, Stanca Coifului.

Cheile Zugreni se gasesc in apropierea localitatilor Sunatori si Chiril, pe drumul national dintre Piatra Neamt si Vatra Dornei. Rezervatia geologica Cheile Zugreni-Pietrosul este cea mai importanta zona protejata prin lege a partii de nord al Muntilor Bistritei si reprezinta cel mai impresionant sector al cursului raului Bistrita. Zona este cunoscuta si frecventata de turisti datorita cabanei Zugreni, care este amplasata pe o insula inconjurata de raul Bistrita si care este un loc de unde pornesc mai multe trasee turistice spre Rarau-Giumalau, resp. Muntii Bistrita.

In acest spatiu se afla si o planta unicat mondial denumita Pietrosia levitomentosa, descoperita in apropierea cabanei Zugreni.

Masivul Rarau este acoperit cu paduri de amestec si conifere. Ultimele formeaza in est, in bazinul Slatioara (intre 800 si 1350 m altitudine) o rezervatie mare (810 ha) in cadrul careia exista exemplare de molid in varsta de 300-500ani (diametre de peste 1 m si inaltimi de 40-50 m), alaturi de brad, tisa, fag. Pajistile ocupa suprafete insemnate in nord, pe versantii Bistritei si pe culmile mai insemnate la peste 1250 m. Pe muntele Todirescu, deasupra codrului secular Slatioara, exista o rezervatie botanica (44 ha), cu un numar mare de elemente floristice, multe dintre ele fiind specii endemice ( ghintura, sangele voinicului, floarea de colt, argintica, bulbuci etc).

(Floare de colt)

(Sangele voinicului)

Dintre elementele faunistice ocrotite prezinta interes cinegetic ursul brun sau carpatin, cerbul carpatin, capriorul, rasul, cocosul de munte, cocosul de mesteacan.

Din ansamblul tabloului elementelor climatice, de la statia Rarau, pentru turism retinem: temperatura medie a lunii ianuarie (cea mai coborata) este de -7,7 grade Celsius, iar a lunii august de 11,8 grade Celsius; din noiembrie si pana in aprilie mediile lunare sunt negative, iarna avand o durata de 5 luni.

Elementele antropice, desi putine, au o importanta deosebita pentru turism. Schitul Rarau, mutat la finele secolului XVIII, cand Bucovina a fost ocupata de austrieci, de pe versantul nordic pe cel sudic; a fost refacut in poiana initiala dupa 1990. Se adauga biserica de la Slatioara si tot ansamblul de obiective naturale si sociale de pe vaile limitrofe.

(Mitropolia Slatioara, comuna Rasca)

Infrastructura turistica

Echipamentul turistic din cele doua masive este alcatuit dintr-o retea densa de poteci cu marcaje turistice ce urca din vaile Moldova si Bistrita spre varfurile Giumalau si Rarau. Pe calea ferata accesul se face pe tronsonul Suceava-Vatra Dornei, iar rutier pe drumul national Suceava-Vatra Dornei precum si prin soseaua, ce traverseaza muntii in lungul Bistritei. La motelul Rarau se poate ajunge pe un drum asfaltat ce urca din Chiril si care continua pe Izvorul Alb la Campulung Moldovenesc.

Intre cele doua masive exista mai multe locatii pentru cazare si diverse servicii:

Motelul Rarau este situat in partea centrala, cea mai spectaculoasa a masivului Rarau in poiana dintre Pietrele Doamnei si Piatra Soimului la altitudine de 1520 m, avand o capacitate de cazare de 102 locuri.

Cabana Giumalau este asezata pe versantul de sud al varfului, la altitudinea de 1600 m; are o capacitate de 30 locuri, fiind punct central al tuturor traseelor din acest masiv.

Cabana Mestecanis este asezata in poiana din pasul cu acelasi nume, pas prin care se face legatura intre Depresiunea Campulung si Depresiunea Dornelor, la altitudinea de 1060 m.

Complexul Zugreni este situat in Cheile Zugrenilor, la varsarea paraului Colbu in Bistrita la altitudinea de 745 m.

Se adauga Cabana Pastorala si Cabana Facultatii de Geografie a Universitatii Al.I.Cuza din Iasi care au regim special.

Galerie foto:








Turism NEAMT: „Piatra Dracului”

Piatra dracului”, stânca ce se misca singura noaptea . . .

Piatra Teiului sau Piatra Dracului, cum mai este denumita de catre localnici este cea mai cunoscuta stânca din judetul Neamt, poate fi admirata în toata splendoarea ei acolo unde lacul de acumulare “Izvorul Muntelui” îsi închide luciul apei.

Zona mai este cunoscuta si drept “Coada Lacului” si este locul unde se întâlnesc cele 4 drumuri care vin dinspre Moldova si Transilvania, având ca punct comun splendida realizare umana, viaductul Poiana Largului, înconjurat de maretele piscuri ale Ceahlaului.

O muchie iesita formeaza un fel de cerdac, deasupra careia se înalta creasta putin încovoiata.

Aceasta stânca solitara , dreapta ca un turn, care parca vrea sa ajunga la cer se afla în comuna nemteana Poiana Teiului.


Legenda spune ca ciudata aparitie e rezultatul unui pariu dintre diavol si Dumnezeu.

„Dracul s-a laudat ca va fura o stânca sacra de pe vârful Ceahlaului pâna în zori si va deveni stapân peste omenire, care începuse sa încalce poruncile lui Dumnezeu.”

Desprinzând stânca, a plutit o clipa deasupra Ceahlaului. Dar când se îndrepta spre gura Bistritei, s-a auzit cântecul cocosilor.

Diavolul s-a cutremurat, si-a desclestat ghearele si stânca a cazut în ape.

Localnicii spun ca aceasta stânca se muta noaptea ori spre stânga, ori spre dreapta, pentru ca diavolul nu a renuntat sa încerce sa o ia si sa o ascunda în adâncurile apelor, ca sa ia lumea în stapânire. Dar nu poate decât s-o urneasca câtiva centimetri.

Una din explicatiile logice ale faptului ca pietroiul chiar îsi schimba locul ar fi ca e vorba de o iluzie optica indusa de marirea sau micsorarea debitului de apa, care da impresia ca stânca se afla mereu în alt loc. Însa nimeni nu a încercat sa lumineze acest mister prin metode stiintifice.

Legenda mai spune ca atunci când dracul vine la stânca sa, toate focurile din localitatile vecine se sting si toate animalele, de la pasari la patrupede, tac.

Turism pe Valea Viseului

Viseul isi are izvoarele in pasul Prislop si se varsa in Tisa in localitatea Valea Viseului, strabatand o buna parte din estul Depresiunii Maramures. Prin cei doi afluenti – Petrova si Ruscova – se patrunde in inima Muntilor Maramuresului. Din pasul Prislop soseaua ce vine de pe Bistrita Aurie urmareste culoarul Viseului pana la Petrova, dupa care trece in bazinul Ronei spre Sighetu Marmatiei. Intre Petrova si Sighetu Marmatiei pe valea Viseului si Tisei se desfasoara doar calea ferata, un drum pietruit si poteci.

Ce putem vedea  pe Valea Viseului?

– Pasul Prislop – 1416 m – cel mai inalt loc de trecere din Carpatii Orientali; punct de plecare in ascensiuni spre varful Gargalau (M.Rodnei), varful Cearcanul (M.Maramures) si rezervatia Cornedei-Ciungi; aici se organizeaza sarbatori populare intre care si „Hora de la Prislop”; exista obeliscul „Preluca tatarilor” ridicat in amintirea luptelor purtate impotriva tatarilor.

(Panorama Pasul Prislop)

(Hora la Prislop)

Statiunea climaterica Borsa (850 m), recomandata pentru afectiuni respiratorii si cele ale sistemului nervos; partii de schi, trambulina, telescaun, complex turistic cu hotel, cabana, camping; in apropiere, Cascada Cailor.

(Statiunea Borsa)

(Cascada Cailor din Muntii Rodnei)

Din Viseu se urca cu mocanita (trenuletul) pe Valea Vaserului, un tinut impadurit, strabatut de cale ferata forestiera, cu ecuartament ingust (lungime 60 km). Valea Vaserului una dintre cele mai spectaculoase, mai salbatice si mai frumoase vai din Romania, poate fi stabatuta cu un trenulet tras de locomotive cu abur.

(Mocanita Viseul de Sus)

Orasul Borsa (27032 locuitori in 2002), atestat documentar ca asezare la 1365; se desfasoara pe o lungime de peste 20 km si patrunde tentacular in lungul raurilor afluente Viseului; aici se organizeaza festivalul „Sanzienele”; hotel pensiuni, punct de plecare spre creasta principala a muntilor Rodnei si spre varful Toroiaga; belvedere larga asupra spatiului montan limitrof.

(Obiceiuri de Sanziene in Borsa)

Moisei – muzeu si ansamblu memorial opera sculptorului Vida Geza in amintirea masacrului hortist din 1944; manastire din secolul XVI.

(Monumentul eroilor martiri din Moisei – Vida Geza)

Viseu de Sus – oras (16887 locuitori in 2002) situat la confluenta cu Vaserul; hotel, punct de plecare pe Vaser, Novat (lostrita si clean vargat, specie endemica) si la varful Pietrosu (1850 m , relief glaciar, pajisti alpine intinse si paduri bogate in conifere).

Petrova – arhitectura specific maramuresana in alcatuirea si structura gospodariilor, tesaturi, obiceiuri.

Rona de Sus – asezare cu multe elemente specific ucrainiene; la 3 km spre sud se afla localitatea Costiui, cu ochiuri de apa situate in depresiuni rezultate din tasari pe fostele ocne de sare (exploatate inca din secolul XIV), motel; case si port specifice.

Rona de Jos – arhitectura populara (case porti, biserica de lemn din secolul XVIII), defileul Ronisoarei.

(Biserica de lemn din Rona de Jos)

Tisa – colectie muzeistica cu icoane pe sticla, ceramica, cusaturi, parc dendrologic.

Intre localitatile Petrova si Bocicoiu Mare se urmareste valea ingusta a Viseului si apoi a Tisei. Se impune mai intai peisajul natural cu versanti bine impaduriti ce incadreaza albia cu praguri si repezisuri de apa a Viseului. Doar cateva bazinete depresionare mici (la confluente) unde pe una-doua terase sunt catune de munte. Tisa in schimb are o vale care se largeste tot mai mult spre Sighetu Marmatiei; are terase cu localitati mai mari dar cu specific traditional.

(Casa traditionala maramuresana)

(Gospodarie maramuresana)

(Familie de maramureseni – port traditional)

Turism pe Valea Izei

Iza izvoraste printr-un izbuc dintr-o cavitate carstica aflata in nord-vestul Muntilor Rodnei; se varsa in Tisa la vest de municipiul Sighetul Marmatiei ceea ce impune o insemnata axa turistica in cadrul zonei turistice ce se intinde pe mai mult de 100 km. Zona cuprinde culoarele vailor Iza, Mara si Tisa (de la Sighetul Marmatiei la Sapanta) dar si intinsele plaiuri si platouri de sub muntii Gutai, Lapus, Tibles si Rodnei. Are cel mai insemnat centru turistic din regiune (Sighetul Marmatiei) si o multime de asezari rurale vechi cu continut etno-flocloric traditional extrem de valoros.

CE VIZITAM?

Izvorul Albastru al Izei – rezervatie, izbuc dependent de un circuit carstic (pestera Iza 2440m lungime) sub muntele Batrana din Nord-Vestul Muntilor Rodnei, intr-o frumoasa padure de brad la care se ajunge pe un drum forestier pana la cabanele silvice.

(Izbucul Izei)

Dealul Stefanitei (Moiseiului) – pas de trecere intre culoarele vailor Iza si Viseu; punct de belvedere.

Sacel – centru ceramic renumit pentru formele traditionale nesmaltuite de culoare rosie; localitatea se afla la intersectia soselelor dintre Moisei cu cea care coboara din pasul Setref (825m) si cea care duce pe Iza la Sighetu Marmatiei.

(ceramica rosie din Sacel)

Salistea de Sus – oras cu o populatie de 5208 locuitori, case traditionale, doua biserici de lemn din sec. XVIII.

Dragomiresti – sarbatoarea pastorala traditionala (Ruptul sterpelor); loc de plecare pe valea Boicu in sud spre varful Tibles.

Bogdan Voda – temeliile casei lui Bogdan Voda; urmele bisericii voievodale de la 1330-1340; biserica din lemn (Cuhea) de la 1722 – cea mai inalta din Maramures; tesaturi, impletituri din rachita; obiceiuri si sarbatori traditionale.

(Împrejurimile comunei Bogdan Vodă de pe drumul Bocicoiului)

Ieud – doua biserici de lemn: cea din deal este pe locul uneia de la 1364 fiind cea mai veche din Maramures, pictura dateaza din secolele XV-XVI; colectie de icoane de sticla, de tiparituri vechi si o pravila din secolul XIV in limba romana.

(Interior casa traditionala din Ieud)

Botiza – biserica de lemn sec XVII si manastiri, renumit centru in tesutul scoartelor.

(Vedere sat Botiza)

Baile Botiza – mic stabiliment balnear care valorifica apele sarate ale unor izvoare; numeroase izvoare minerale.

Sieu – biserica de lemn din secolul XVIII.

–  Rozavlea – biserica de lemn de la 1717; arhitectura populara.

Stramtura – defileu de circa 2 km taiat in strate groase de gresii si microconglomerate; biserica de lemn (secolul XVII).

Glod –  renumita prin folclor si cantareti; izvoare minerale si o biserica din lemn (secolul XVIII).

Barsana – biserica din lemn de la finele secolului XVIII; arhitectura populara, porti renumite prin decoratiuni si dimensiuni, folclor; muzeu satesc; manastire cu biserica din lemn cu o turla de 57 m realizata dupa 1990.

(Complexul Barsana – Maramures)

(Poarta traditionala maramureseana)

Oncesti – pe dealul Cetatuia urmele uneia dintre cele mai mari asezari dacice; arhitectura populara.

Vadu Izei – centru al constructorilor de porti maramuresene; sediul fundatiei Agro-Tur.

Sighetu Marmatiei – municipiu (41246 locuitori in 2002); cel mai mare centru turistic care polarizeaza activitatile din toata regiunea Maramures; urme materiale din epoca bronzului in fortificatiile de pe dealul Solovan; atestare documentara, ca majoritatea asezarilor maramuresene, la 1334; vechi centru comercial si cultural (1540 – scoala in limba romana, tiparituri vechi, intre 1836-1940 a functionat Academia de Drept, 1861 – Asociatia pentru cultura poporului roman din Maramures, 1883 – Asociatie muzeala); insemnat centru economic cu traditie in prelucrarea lemnului, tesut. In oras exista: Muzeul maramuresean cu sectii de etnografie (unelte, tesaturi, covoare, masti, icoane din lemn specifice spatiului maramuresean), istorie si stiintele naturii; in cladirea fostei inchisori dupa 1990 s-a organizat „Memorialul victimelor comunismului si al rezistentei”, Casa memoriala E. Wiesel; ruinele cetatii medievale de pe Dealul Solovan, biserici din secolele XV-XVIII, case memoriale (AL. Ivasiuc), Muzeul Satului de pe dealul Dobaies (constructii specifice, cele mai vechi dateaza din secolul al XVIII-lea). In timpul anului se organizeaza un festival national de datini si obiceiuri de iarna, de colinde si obiceiuri ucrainiene, apoi Targul mesterilor artizani, targuri de vite etc.

(Muzeul Satului Sighet)

(Copii in port traditional maramuresean)

– La vest de Sighetu Marmatiei cele mai importante localitati sunt: Campulung la Tisa– centru de tesaturi si Sapanta– pentru tesaturi, cusaturi renumite si mai ales pentru „Cimitirul vesel”, creatie a artistului popular Ion Stan Patras, obiectiv ce impresioneaza prin conceptia si originalitatea desenelor, picturilor si a textelor satirice de pe cruci. In amonte pe valea Sapanta exista camping, pastravarii, izvoare minerale, cascade etc.

(Cimitirul vesel de la Sapanta)

– La sud de Vadul Izei se desfasoara bazinul raului Mara. In toate satele sunt biserici din lemn, datand din secolul al XVI – XIX-lea, porti traditionale de lemn si gospodarii tipic maramuresene. De asemenea, impresioneaza portul popular si tesaturile. Sunt de retinut „tanjaua” de la Hoteni, manifestare folclorica organizata la inceputul primaverii, statiunea balneoclimaterica Ocna Sugatag (hoteluri, baza de tratament, strand cu apa sarata, lacuri rezultate prin prabusirea unor ocne de sare; rezervatie forestiera de gorun si zada), satul Sugatag (pieptare) si pasul Gutai la 987 m, de unde se poate merge la vf.Gutai si Creasta Cocosului; din satul Mara se urca in M.Ignis pe drum forestier la statiunea Izvoarele sau urmarind drumul de vale trecand prin defileul Tatarul taiat in andezite si pana la lacul de acumulare omonim.

(Manifestare folclorica – „tanjaua” de la Hoteni)

(Inscriptie de pe o poarta maramureseana)

(Taranca maramureseanca pe prispa)

Manastirea Vacaresti…

Manastirea Vacaresti, impreuna cu orice referire la aceasta, naste in sufletul fiecarui crestin roman un soi de tristete tacuta. Nimic nu se mai poate face, poate doar e recladire intocmai a trecutului, ca o dovada a coloanei vertebrale a neamului romanesc. Daramarea manastirii din Vacaresti este vazuta ca fiind „unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria Romaniei”.

Manastirea Vacaresti era un ansamblu arhitectonic in stil brancovenesc si este reprezentativa pentru arta romaneasca a secolului al XVIII-lea. Aceasta manastire nu „a plecat” singura dintre noi, ci impreuna cu o intreaga salba de sfinte locasuri, monumente unice de arhitectura, cultura si spiritualitate romaneasca. In perioada anilor 1980, nu mai putin de 22 de lacasuri de cult au cazut prada necredintei si inculturii, fiind rase de pe fata pamantului, translatate sau ascunse dupa blocuri.

„Vacaresti” este un nume cu mai multe potentiale genealogii. Dupa parerea unora, acesta s-ar datora faptului ca mosia ar fi apartinut familiei boierilor Vacaresti. Alte pareri sustin ca toponimul nu are nici o legatura cu familia Vacarescu si ca explicatia s-ar afla fie in ocupatia satenilor de alta data – cresterea vitelor, fie ca ar fi derivata din birul care se platea odinioara de catre crescatorii de animale – „vacaritul”.

Manastirea Vacaresti – istoria unei rani nationale deschise

Manastirea Vacaresti nu avut soarta binecuvantata a acelor biserici translatate, care s-au ascuns din calea celor cu inima impietrita la sacru si frumos. Nici nu era posibil de altfel, ca „cea mai mare manastire din sud-estul Europei” sa fie ascunsa in spatele a ceva. Ce ar fi putut ascunse o asemenea ctitorie si o asemenea minunatie?! Tot ceea ce este la vedere risca lupta pe fata a diavolului, de aceea nu putine dintre sfintele locasuri ale crestinilor de odinioara erau zidite laturalnic, mai in dos, spre „a nu deranja” pe cei care cautau pricina crestinilor.

Piatra de temelia a Manastirii Vacaresti a fost pusa la anul 1716, de catre Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Tara Romaneasca, om de mare cultura si rafinament. In anul 1730 acesta moare din cauza ciumei si este inmormantat chiar in biserica ridicata de el, din cartierul Vacaresti.

Lucrarile la aceasta manastire au fost terminate in anul 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfintita biserica manastirii cu hramul Sfanta Treime – cladire grandioasa, insumand o seama de elemente arhitectonice brancovenesti si influente ale barocului muntean, considerata de unii istorici ca „o incununare a stilului brancovenesc din Tara Romaneasca”. Asezamantul era bogat inzestrat si cu o pozitie privilegiata fata de celelalte manastiri.

Nicolae Mavrocordat, in dragostea lui pentru cultura, a infiintat aici o scoala in limba greaca, o tiparnita de sub teascurile careia au vazut lumina zilei cateva carti importante in 1741 si, ceea ce este mai important, a instalat la Vacaresti o biblioteca de proportii, cunoscuta ca fiind una dintre cele mai mari si mai complete din Europa acelei epoci. Un catalaog al Bibliotecii de la Vacaresti, din anul 1723, si care se pastreaza inca, confirma numarul de 237 de autori. Din pacate, dupa moartea domnitorului, biblioteca s-a imprastiat.

La conducerea Tarii Romanesti vine insa fiul sau, Constantin Mavrovordat, cel care va si continua lucrarea tatalui. El construieste, mai inainte de anul 1736, Paraclisul de la Manastirea Vacaresti (pe latura estica a incintei) si o noua curte. Ansamblul astfel format se intindea pe 18.000 de metri patrati si era cel mai important monument de arhitectura al secolului al XVIII-lea si, totodata, cea mai mare manastire din sud-estul Europei.

In anul 1848, minunata incinta de la Vacaresti, zidita ca izvor al pacii si al rugaciunii, va deveni loc de detentie pentru capii revolutiei. Din anul 1864, manastirea se transforma in inchisoare oficiala de stat. Tot acum va incepe si decaderea acestei ctitorii: zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autoritatilor determina degradarea continua a edificiului.

In trista Inchisoare de la Vacaresti au fost inchise personalitati ale vietii culturale si politice romanesti intre care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu, si altii. Liderul legionar Corneliu Zelea-Codreanu, dupa cum el insusi marturisea, a luat numele organizatiei pe care a intemeiat-o – „Legiunea Arhanghelul Mihail” – fiind inspirat de Icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflata pe usa din dreapta a altarului bisericii mari de la Manastirea Vacaresti.

Din mila Domnului, in anul 1973, lumea arhitectilor bucuresteni avea sa primeasca o veste imbucuratoare: Inchisoarea Vacaresti este dezafectata si se demareaza preoiectul de restaurare a lacasului de rugaciune. Lucrarea de reabilitare-restaurare a fost incredintata unui colectiv de specialisti condus de arhitecta Liana Bilciurescu.

Arhitectul Gheorghe Leahu, cel care raspundea de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului, a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale Manastirii Vacaresti. Pe vremea aceea, Gheorghe Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii despre distrugerea importantului monument.

Cu putin timp inainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzand Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si o parte din Staretie erau aproape in intregime restaurate, urmand ca lucrarile sa continue si la Biserica cea mare. Cutremurul din 1977 avea sa produca cateva stricaciuni lacasului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel incat sa necesite demolarea.

In anul cutremurului, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul arhitectural al tarii a ramas la discretia conducerii comuniste atee. Harta Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care presedintele Nicolae Ceausescu o modifica dupa bunul plac, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici si monumente culturale. Pentru hotararile luate in acea perioada se fac responsabili si urmatorii functionari: primarul Gheorghe Pana, vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arhitectul sef al orasului, Paul Focsa.

Asupra cuibului de rugaciune de la Manastirea Vacaresti, mania diavolului s-a aprins in trista zi de 2 decembrie 1984. Nicolae Ceausescu a facut aici o vizita neanuntata. Avand antipatii fata de aceasta zona, el a ordonat sa se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Manastirii Vacaresti. Se crede ca Ceausescu ura acest loc – Vacaresti – pentru ca aici fusese inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete.

Intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric, de o valoare inestimabila, cat si pentru toti crestinii, au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a gasi o metoda de salvare. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Libera”, in paralel cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului. Zadarnic insa! Dumnezeu a fost singurul care le-a loc in socotinta dragostea si durerea.

Memorii semnate de personalitati culturale ale vremii – Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer – nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic distrugerea.

Manastirea Vacaresti – cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa

In presa vremii apareau articole care-l omagiau pe Ceausescu si tristele lui fapte. La inceputul anului 1986, pe numai putin de 9 coloane, apare in revista Saptamana articolul „Minciuna are picioare scurte”, semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iata un fragment: „Hotararea conducerii de partid si de stat de a construi un centru civic, pe masura imperativelor epocii pe care o traim, a fost intampinata cu reala bucurie de locuitorii Capitalei. Nu este nici un motiv de suparare, ci dimpotriva, cetatenii orasului se mandresc sa participe in mod direct la o lucrare pe cat de nobila, pe atat de utila”. Iar la sfarsitul textului, scrie: „Capitala Romaniei traieste acum cel mai frumos moment urbanistic din intreaga sa existenta, iar bucuria locuitorilor sai nu poate fi adumbrita de nici o propaganda ostila si mincinoasa.”

Atunci, pe vremea celui „mai frumos moment urbanistic”, cum il denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, capela acestuia si inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea „cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa”.

La sfarsitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare, conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a fost afectat grav monumentul istoric de la Vacaresti.

Fusese un film acolo. Se spunea ca tocmai se turnase acolo un film pentru ca se stia ca va fi demolata manastirea si prin urmare se putea face orice. Alt lucru socant era ca se puteau observa gesturi de vandalism, gestul unor oameni fara Dumnezeu care stiu ca pot face orice intr-un loc care va fi demolat.

In incinta manastirii s-au folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in timpul filmarilor, printre care: „fracturarea crucii din marmura a unuia dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului Bisericii Mari”.

Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-a iesit in cale. In carutele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn datand din secolul al XVIII-lea. Din fericire, acestea au putut fi recuperate la timp.

Luna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in fotografii si in amintirile oamenilor. Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi.

Demolarea finala a Manastirii Vacaresti era o demolare care simula in exterior salvarea, care simula o miscare perfect controlata de Ministerul Culturii si de organismele de patrimoniu national. Se sugera ca ansamblul de la Vacaresti a suferit foarte mult de pe urma cutremurelor si ca nu exista o solutie de salvare a manastirii.

Daramarea manastirii nu a fost doar dorinta de a cuceri acel teren si de a ridica pe acel loc ecclezial o constructie laica, comunista. Au existat momente de ambiguitate uimitoare in acea vreme. Vacarestiul era santier al tineretului comunist; se planuia un fel de santier in care munca tinerilor sa contribuie la restituirea ansamblului monastic. Deci se planuia conservarea lui si era un santier foarte complex.

Extraordinar era ca manastirea renastea. Caci manastirea fusese modificata in secolul al XIX-lea si serios adaptata de comunisti pentru a deveni penitenciar. Chiliile fusesera transformate in celule, toate ferestrele fusesera obturate, existau celule cu un belciug imens de care erau legate lanturi, totul avea un aspect sinistru.

Se vedea cum renasteau arcaturile elegante de traditie brancoveneasca. La un moment dat, cu putin inainte de demolare, incepuse sa se intrevada starea finala a ansamblului, paraclisul cu coloanele in solzi de o mare suplete, extraordinar. Manastirea era aproape gata renovata in momentul demolarii.

Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat.

Azi, locul unde se ridica spre cer Manastirea Vacaresti e pustiu si rece. Ceausescu, in necredinta si impietrirea lui, ar fi vrut sa construiasca acolo ceva ce nu s-a mai pomenit in toata lumea. Un edificiu grandios al „epocii de aur”, un complex care sa aiba o sala de sport si congrese, cu 12.000 de locuri. Pana in decembrie 1989 au fost realizate lucrarile de infrastructura si subsoluri multiple, care, insa, au ramas in forma de santier.

Tiganii au furat tot ce au gasit. Au taiat fiare, au rupt caramizi. Acum, mormane de gunoaie, fiare si bucati de mobila putrezesc intr-o lumina agonizanta si iute, aratand cat de mult le pasa celor responsabili de aceasta zona.

Locul unde se afla Manastirea Vacaresti se afla pe Calea Vacaresti, nr. 391-393.

Casa Capsa, o poveste dulce din vremea „Micului Paris”

De fapt povestea casei de comert Capsa, initial doar cofetarie si a vrednicei familii de aromani care a fondat-o si i-a facut renumele, incepe cu ceva timp inainte ca Bucurestii sa fie botezati cu temei „Micul Paris”. Ea incepe ca orice poveste cu  „a fost odata…”, cam pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea cand cojocarul Dumitru Capsa, intemeietorul familiei, a pornit din celebrul centru economic si cultural al aromanilor, Moscopole, impreuna cu numerosi alti confrati ai sai, nevoiti sa migreze, din cauza politicii de deznationalizare la care erau supusi. Dumitru Capsa s-a oprit mai intai la Brasov de unde si-a luat nevasta tot o aromanca, din familia Cervenvodaly (Cernovodeanu) si apoi s-a stabilit la Bucuresti.

Din cei patru baieti ai sai, doar unul – Constantin, imbratiseaza meseria tatalui devenind „cojocar subtire pe piata Bucurestilor”. Casatorit cu fiica unui negustor din Ploiesti, Constantin Capsa devine tatat a doisprezece copii din care-i traiesc noua – opt baieti si o fata. Patru dintre baietii Capsa devin „domni”, oameni cu carte: Stefan -medic, Dumitru – teolog, Nicolae – matematician, si Ion – inginer. In chiar anul mortii sale, in 1841, cu o intuitie aproape providentiala ii da ucenic pe cel de-al saselea nascut al sau, Vasile, la cofetarul Constantin Lefteru, cu gandul de a-i asigura o meserie onorabila. Asa incepe povestea „dulce” a cofetarilor din familia Capsa care isi vor avea partea lor substantiala de contributie la crearea faimei „Micului Paris”.

La 12 iulie 1852, peisajul comercial bucurestean se imbogatea cu un nou local de cofetarie situat ultracentral – pe Podul Mogosoaiei (din 1878 – Calea Victoriei), sub firma „La doi frati, Anton si Vasile Capsa”. Putini din bucurestenii de astazi si chiar dintre istoricii care s-au ocupat si se ocupa de istoria orasului de pe Dambovita stiu ca, de fapt, in 1852 se inaugura prima cofetarie Capsa. Ea era gazduita de parterul Hanului Damari situat peste drum de biserica Zlatari, pe locul unde, multa vreme a functionat „Hotel de France”, mai tarziu „Hotel Victoria”, iar astazi se inalta sediul unui mult prea impunator centru de afaceri.

Afacerile prosperand, cei doi frati Capsa cumpara, in 1853, o noua pravalie, cea din casele Castrisoaiei (vis-a-vis de actuala casa de moda Venus). Cativa ani mai tarziu, in 1858, ei vor deschide o sucursala si la Craiova, care insa va rezista mai putin de doi ani. Inca de la inceput, noua cofetarie atrage o clientela selecta mai ales prin modernitatea si calitatea produselor, oferind doritorilor, pe langa produse ale cofetariei si patiseriei romanesti si orientale – cozonaci, dulceturi, serbeturi, baclavale, sarailii s.a., si pe cele ale cofetariei si patiseriei frantuzesti, socotita la acea vreme, cea mai fina si mai renumita din intreaga Europa. In cofetaria fratilor Capsa puteau fi consumate si comandate fursecuri frantuzesti asortate, bomboane de ciocolata produse de cele mai renumite case de cofetarie din Paris, bomboane fondante, fructe glasate s.a. In plus, modul de prezentare al noilor produse era cu totul deosebit, nemaivazut pana atunci de bucuresteni, proprietarii cofetariei facand eforturi deosebite sa aduca „cartonaje” si alte ambalaje sofisticate precum cutii de bomboane, hartie dantelata de la Paris si Viena.

Concurenta devine insa, extrem de mare, asa incat, ramas din 1867 singurul proprietar al cofetariei, Vasile Capsa este nevoit in 1871, sa inchida pravalia, lichidand afacerile. Opera inceputa de el, avand in primul rand scopul de a moderniza si inscrie in circuitul european aceasta ramura a comertului de prelucrare alimentara care este cofetaria si patiseria, va fi preluata, continuata si ridicata pe culmile gloriei de mezinul acestei familii de aromani, Grigore Capsa, ce o va face cunoscuta, participand la numeroase concursuri si expozitii, nu numai in tara, dar si peste hotare si castigand multe diplome si premii prestigioase.

Intors de la Paris unde, ajutat de familie, se perfectionase in arta cofetariei si patiseriei la celebra Csa Boissier, Grigore Capsa, asociindu-se cu un alt frate mai mare, Constantin, inchiriaza pravalia cofetarului Ionita Dumitrescu de la parterul fostei case a marelui logofat Ioan Slatineanu, situata pe Podul Mogosoaiei nr. 26 (astazi Calea Victoriei, nr. 36), si la 23 aprilie 1868 deschide cofetaria „La doi frati, Constantin si Grigore Capsa”. Desi imparateasa Eugenia, sotia imparatului Frantei Napoleon al III-lea, ii fagaduise titlul de furnizor al Curtii Imperiale franceze, iar, in acelasi timp, Casa Boissier ar fi dorit sa-l numere printre colaboratorii sai, Grigore Capsa hotarase sa revina in tara, pentru ca, dupa cum marturisea, „ca roman simt nevoia pe care o a tara mea de a poseda un stabiliment, unde sa se poata gasi zilnic, la orice ora, miile de dulciuri care au facut renumele celor mai buni cofetari si patiseri francezi.” De altfel, pentru a-si indeplini dorinta, el va apela, pentru inceput, la mesteri francezi, adusi direct de la Paris alaturandu-se treptat ucenici romani perfectionati in Franta.

La data cand si-au inceput comertul, fratii Capsa mai sus mentionati, la etajul cladirii care, cu unele modificari, ca si firma, a supravietuit, peste timp, pana acum, se afla inca renumita sala de bal Slatineanu. Ea va mai convietui cativa ani cu cofetaria Capsa si dupa 1872, cand cei doi devin proprietarii imobilului, desi faima ii scade. Pe la 1876, „Mefistofele.Revista umoristica si comica”publica un catren in care sala Slatineanu, personificata, se lamenta:

„Dar acum, ma plang amar

Contr-acelui cofetar

Care-mi lua toata dulceata

Si-mi scurta repede viata.”

In momentul inaugurarii, cofetaria ocupa numai latura dinspre Calea Victoriei a casei. Primele lucrari de modernizare sunt facute in 1873, atunci construindu-se si laboratoarele firmei, spre curtea interioara, dupa planurile arhitectului Jules Enderle. Un an mai tarziu cand Grigore Capsa devine, impreuna cu sotia sa, frantuzoaica Marie Obeline Vautier, unicul proprietar al cofetariei, se realizeaza un antreu si o scara care ducea la apartamentele de la etaj, nucleul viitorului Hotel Capsa. Acesta, ca si restaurantul, se vor adauga cofetariei abia in 1886 cand se fac reparatii serioase si mari schimbari in structura fostei case Slatineanu. De fapt, Hotelul Capsa avea mai mult un regim de pensiune frecventata mai ales de parlamentarii veniti din provincie, dar gazduind, ori de cate ori era cazul, personalitati politice si culturale, ca de pilda principele Serbiei, Milan IV Obrenovici sau sotia sa, principesa Natalia. In hotelul Capsa va functiona, la inceputurile sale, si Legatia Statelor Unite ale Americii in Romania.

Sala restaurantului avea intrarea pe strada Noua (azi Edgar Quinet) si era denumita in epoca „mormantul faraonilor” din cauza ca era destul de intunecoasa, rece si placata cu marmura rosie. Cu ocazia aceleiasi renovari din 1886, dusumelele sunt inlocuite cu parchet, peretii incaperilor sunt zugraviti in ulei, iar in locul sobelor de gaz aerian sunt construite sobe de teracota. In exterior, intreaga fatada, la parter, este imbracata in lemn de stejar natur, vopsit in ulei pentru a-l proteja impotriva temperiilor. Aceste modificari care insemnau tot atatea noutati in materie de decoratiuni interioare vor singulariza Capsa printre intreprinderile similare, asa cum o va face instalarea, in 1890, a primului telefon particular din Bucuresti. El folosea ca mijloc rapid de comunicare intre imobilul din Calea Victoriei si proprietatea din Soseaua Kisselef unde, pe langa locuinta particulara a familiei Capsa, se afla si gradina de legume si fructe destinata aprovizionarii restaurantului si cofetariei.

Tot printre noutatile introduse de Grigore Capsa in aceeasi perioada se numara si terasa. In cursul verii si pana toamna tarziu, dupa ora cinci dupa amiaza mai ales, cand lumea buna se intorcea din plimbarile de la Sosea, restaurantul si cofetaria se prelungeau prin mesele de pe trotuar, care, dupa modelul marilor cofetarii pariziene, neobisnuit la noi, forma terasa. Insa cea mai inspirata schimbare pe care o face Grigore Capsa este deschiderea in 1891 a cafenelei, intr-o sala situata pe coltul imobilului. Cafeneaua Capsa sau „In colt la Capsa” cum o numeau obisnuitii ei in 1936, locul de intalnire al protipendadei bucurestene, a oamenilor politici de toate culorile si nuantele, care aici faceau si desfaceau guverne, o prelungirle a foaierului vechiului Teatru National de pe Calea Victoriei, cenaclui si sursa de inspiratie pentru scriitorii, dar si pentru artistii plastici bucuresteni. Dupa spusele unui obisnuit al locului, scriitorul Radu Rosetti, aici, in odaita „de cativa metri patrati, asezata in centrul Capitalei” zilnic, „la ora aperitivului, intalneai de multe ori un ministru langa un student, un voluntar langa un general, un proprietar langa un proletar” caci „nicaieri democratia nu-si daduse mai bine mana cu boieria mai din toata inima” si  „nicaieri nu auzeai o injuratura romaneasca urmata de-o fina ironie franceza mai curent ca la Capsa”. In aceeasi cafenea s-au perindat de-a lungul anilor  Ion Minulescu, Alexandru Cazaban, George Mihail Zamfirescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu s.a.

Revenind la intemeietorul renumitei case de comert din care facea parte si cafeneaua pomenita mai sus, putem spune cu certitudine, ca la 1900, Grigore Capsa devenise cu adevarat o glorie nationala. Firma a devenit mai apoi furnizorul Curtii Princiare si apoi Regale a Romaniei, inca din 1869, dar si a celor din Bulgaria si Serbia, iar printre oaspetii sai s-au numarat glorii ale teatrului francez precum Sarah Bernhardt, compozitorul italian Pietro Mascagni, maresalul francez Joseph Joffre, generalul francez Maurice Gamelin, dar si romanii George Enescu, Elena Vacarescu, Radu Rosetti, Duiliu Zamfirescu si multi altii, nu facem decat sa intarim cele spuse mai inainte.

Pentru multe din personalitatile care i-au trecut pragul, Casa Capsa a inventat produse de cofetarie sau bucatarie carora li s-a dat numele acestora. Respectiva practica a fost instituita tot de catre Grigore Capsa, iar dupa moartea sa in 1902, continuata cu succes de cei care i-au succedat. Asa au aparut prajiturile „Deliciul Concordiei Romane”, cu ocazia banchetului din 1881 al acestei societati, apoi „Carol I” si „Constanta” lansate in 1896 cu ocazia inaugurarii canalului Portile de Fier si, respectiv, a festivitatii punerii pietrei fundamentale a noului port Constanta. Cu acest ultim prilej amintit au fost create si bomboanele „Alexandre” si  „Boris”, marcand prezenta acolo a regelui Alexandru al Serbiei si a fratelui Tarului Nicolae al II-lea, Boris Vladimirovici.

Printre creatiile „cu adresa” ale Casei Capsa mai amintim crema „Princesse” si inghetata „Princesse Marie” dedicate tinerei si frumoasei Principese a Romaniei, bomboanele „Jockey Club”, celebra prajitura „Joffre” realizata in 1920 cu prilejul vizitei in Romania a maresalului francez Joseph Joffre, venit pentru a decora orasul Marasesti, delcioasele bomboane „Theodorini” dedicate cunoscutei cantarete romane de opera, ciocolatele „Sans-Gene”, „Sapho” si „La Douloureuse”, precum si inghetata „Rejane” puse in circulatie in cinstea marei tragediene franceze Gabrielle Charlotte Reju, iar salata „Francillon”, in amintirea unuia din rolurile jucate de marea tragediana franceza Sarah Bernhardt. Si lista ar putea continua…

Dupa moartea lui Grigore Capsa, din cauza faptului ca unicul sau fiu Anton murise in 1899 rapus de tetanos contractat in urma unui tragic accident sw calarie, firma este preluata de  cele trei fiice ale sale Ana, Sofia si Margareta, iar conducerea afacerilor revine, conform ultimei dorinte a raposatului, unuia din gineri, inginerul Nicolae Zanne. Casa de comert va prospera, urmasii avand grija sa continue coordonatele impuse de Grigore Capsa: organizarea si stilul de munca, cinstea in afaceri, calitatea produselor si respectul fata de clientela.

In 1907, in urma lucrarilor de reparare si renovare intreprinse, imobilul capata infatisarea sa actuala, prin adaugarea turnului de deasupra coltului cladirii.

Dupa ce in timpul primului razboi mondial va traversa momente extrem de dificile, ocupantii germani oferind-o drept „prada de razboi” colaboratorilor si aliatilor lor bulgari care au transformat-o in „Casinoul ofiteresc si soldatesc bulgar”, secatuindu-i proviziile si golindu-i pivnitele, Casa Capsa cunoaste din nou o perioada infloritoare. O dovada in plus este si faptul ca, dupa ce, incepand din anul 1907,luase in exploatare restaurantul s cofetaria Hotelului Caraiman din Sinaia, cunoscuta casa de comert ia in antrepriza, din 1912, Hotelul si Restaurantul „Palace” din aceeasi localitate, ca si restaurantul Hotelului „Athenee Palace” si restaurantul bazinului „Lido”, incepand cu 1926 si 1933. In anul 1936 proprietarii isi manifesta intentia de a inlocui vechea cladire cu una ultramoderna, gen „blockhaus”, intocmindu-se chiar, la cererea lor, un proiect de arhitectura in acest sens. In cele din urma lucrarile se vor limita doar la o restructurare si redistribuire a spatiului, extinzandu0se restaurantul prin desfiintarea cafenelei, spre nemultumirea obisnuitilor ei – scriitori, artisti, gazetari, politicieni.

Cutremurul teribil din 1940 afecteaza in mod deosebit Hotelul Capsa ce va trebui complet refacut, fiind grav avariat. Dupa instalarea sa la putere, regimul comunist il va desfiinta cu desavarsire.

In primavara lui 1944, cladirea are din nou de suferit, doua din bombardamentele americane, cele din 4 si 15 aprilie, provocandu-i serioase distrugeri. Cu toate greutatile impuse de conditiile razboiului si mai ales de lipsa de materiale de constructie, sunt intreprinse lucrari de refacere a imobilului.

Dar nici unul din neajunsurile cu care s-a confruntat pe parcursul existentei sale, nu a afectat-o atat de mult ca lovitura de gratie primita prin instaurarea regimului comunist, acesta atentand nu numai la fiinta ei fizica, ci mai ales la spiritul ei, distrugandu-l. Intrata abuziv in proprietatea statului prin asa-zisa rechiziotionare din ianuarie 1949, Casa Capsa va fi jefuita de zestrea pe care o avea – vesela, mobilier, rufarie s.a. – schimbandu-i-se dupa un timp pana si numele in Braseria Bucuresti, pentru ca „boerescul Capsa” sa-si piarda si identitatea.

Astazi, dupa mai bine de jumatate de secol, Capsa incearca sa-si redobandeasca atat personalitatea cat si renumele renascand din propria-i cenusa precum pasarea Phoenix pentru a redeveni unul din locurile emblematice ale Capitalei Romaniei. Si poate, vom avea norocul de a fi martorii finalului fericit al acestei captivante povesti, a povestii unei cladiri datand de peste doua secole si a celei mai vechi si celebre case de comert bucurestene, ce fiinteaza inca, intemeiata de o nu mai putin faimoasa familie de aromani.

Carmen-Sylva sau „Regina poeta”

Am postat azi un articol despre evenimentul ce are loc in aceasta perioada la Muzeul National Peles si printre altele am luat aminte de una din cele mai marcante prezente feminine din istoria Romaniei – Elisabeta de Neuwied. Cu siguranta multi dintre voi au auzit de ecoul numelui acestei tulburatoare prezente regale, dar nu cunosc prea multe detalii despre originile, ascensiunea pe scara politica, educatia, pasiunile si talentele artistice ale acesteia. Tocmai de aceea va propun o incursiune in trecut, mergand in urma pasilor acestei femei incredibile si cu siguranta „mai altfel” decat majoritatea figurilor regale din acea perioada.

In toiul zilei de 29 decembrie 1843, in Castelul Monrepos din Neuwied, in Germania, Principesa Maria de Nassau, fiica cea mare a ducelui de Nassau si sora Marelui Duce de Luxemburg si a Reginei Suediei, ii dadea nastere lui Elizabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied. Fiica Principesei si a lui Hermann, Print de Wied, avea sa devina prima Regina de Romania in 1881, dupa recunoasterea Romaniei ca regat, datorita casatoriei cu Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, mai tarziu Regele Carol I al Romaniei

Era înaltă şi bine făcută cu ochi albaştri şi nesiguri. Avusese parte de o educaţie strictă şi severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecţiile făcute cu ajutorul cravaşei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă şi meditativă, fiind aplecată către studiu. Ea a avut parte de o educaţie aleasă şi cu toate că nu a excelat in studiul ştiinţelor, a dat dovada de un adevărat talent în domeniul învăţării limbilor străine, vorbind cu uşurinţă engleza, franceza, italiana, rusa şi mai târziu româna. A călătorit în Franţa, Italia, Rusia – la Moscova şi în Sankt Petersburg, unde mătuşa sa era Mare Ducesă. A luat şi lecţii de desen şi avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite şi asta din cauza suferinţei în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl şi fratele ei mai mic – de care se va desparţi prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învăţătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i înveţe pe alţii astfel că îşi dorea să fie învăţătoare mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educaţia ei riguroasă precum şi originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînţeleasă şi controversată dar plină de farmec.

In drumul parcurs pana la fixarea in istorie si in memoria colectiva a romanilor, Regina Elisabeta a infruntat rigiditatea epocii si a propriei familii, spiritul intransigent al vremii si reticenta sotului fata de vocatia sa artistica. Atipicitatea personalitatii sale doritoare sa deschida mintile si inimile cultivand frumosul, suprema valoare pe care a slujit-o neobosita, cu o energie care starnea suspiciunea celor care ii erau aproape, a impus-o, in contemporaneitate si in posteritate, ca regina a artelor, dipusa sa apere chiar „o religie a artei”, cum scria Nicolae Iorga, cu orice pret.
Pana sa devina Carmen Sylva, adica pana sa gaseasca curajul de a-si face debutul in literatura, Regina Elisabeta primise o educatie cu nimic iesita din comun. Elementele cele mai influente asupra evolutei viitoarei regine fusesera spiritul caritabil insuflat de familie, studiul pianului cu Rubinstein, apoi cu Clara Schumann, care ii trezise dragostea pentru muzica, si multele calatorii in strainatate, la Paris (unde fusese introdusa la Curtea lui Napoleon al III-lea), Moscova, Sankt Peterburg, Viena, Roma, Neapole. Cat despre fantezie, mama avusese grija sa i-o struneasca. La 20 de ani citise un singur roman, strecurat pe furis de guvernanta frantuzoaica, imediat concediata pentru nechibzuinta de a inflacara imaginatia tinerei pupile.

Casatoria cu Carol de Hohenzollern-Sigmeringen la 26 de ani, cand era aproape o cauza pierduta, adica fata batrana, dupe ce fusese taiata de pe lista de posibile sotii pentru Printul Eduard, fiul cel mare al Reginei Victoria a Angliei, insemnase confruntarea cu terra incognita, cu o tara in care o astepta, de fapt, o noua lume. Imprietenirea cu teritoriul pe care trebuia sa-l imblanzeasca si sa-l conduca urmase firesc. Pana la incoronarea din 10 mai 1881, invatase romaneste usor, datorita talentului la limbi straine recunoscut de toata lumea, si isi crease o companie aleasa, fusese entuziasta la ideea de a inalta un castel in Valea Pelesului si scrisese chiar ea versurile de inaugurare pentru piatra de temelie a Castelului Peles, devenit apoi emblema suprema a personalitatii sale.

Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost şi mama prinţesei care era o fire ambiţioasă şi îşi dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem ştii care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soţia lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuţia avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre Bucureşti nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomeraţiei şi a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraş străduţe pitoreşti şi sute de bisericuţe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască Bucureşti-ul, străbătând străzile micuţe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligaţiile: participa la inaugurarea Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar şi pe cea socială astfel ca prima lună la Bucureşti şi-a petrecut-o dând audienţe. Neştiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînţeleasă şi s-a izolat pentru moment, fiind şi prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la Bucureşti. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecinţe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri uşoare (unde divorţul se pronunţa atât de uşor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă şi frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relaţiei dintre cei doi soţi, cunoscut fiind faptul ca relaţia lor nu era una tocmai pasională.

Ceea ce astazi numim nonconformism insemna pe-atunci ostentatie, sfidare a unui cod comportamental ce nu admitea variatia. Regina Elisabeta a sfidat epoca si carmuitorii ei in multe ocazii, detestand conventiile sociale rigide, pudibonderia si sobrietatea inhibanta care ii temperau interesul pentru arta, inclinatia spre fantazare si speculatie, placerea exaltata de a scrie si de a sclipi in fata oaspetilor, mai ales la Peles. „Imi spuneam ca principala mea indatorire este aceea de sotie, apoi venea misiunea mea de suverana si abia in al treilea rand cea de poeta” – nu a fost doar un crez, ci o atitudine practica in fata propriei vieti, cu exceptia faptului ca ipostaza de poeta nu a fost in nici un fel cea mai putin importanta, ci cea mai problematica.

Cine a fost Carmen Sylva?

Astazi cartea cea mai cunoscuta a scriitoarei Carmen Sylva este „Povestirile Pelesului”, o culegere de legende romanesti rescrise cu sensibilitatea dulceaga a unei admiratoare a tinutului imblanzit, care nu mai era terra incognita. A urmat „Romanul unui printese”, roman epistolar scris in germana impreuna cu Mite Kremnitz, si romanul „Astra”, rareori pomenite azi, iar la vremea respectiva discutate doar de Titu Maiorescu, de la inaltimea autoritatii sale. Mica drCat despre corespondenta de tinerete si jurnale, ele s-au ratacit pe undeva prin istorie. La Arhivele Nationale din Bucuresti exista, insa, un voluminos jurnal supravietuitor. „Cartea sufletului” a avut o soarta deloc surprinzatoare: Regina voia sa transpuna in ea experienta sa in ale spiritismului, numai ca Regele Carol a avut grija ca manuscrisul, compromitator, sa fie distrus. Aceeasi grija a aratat-o intreaga familie fata de alte texte prea indraznete pentru epoca lor, distruse dupa moartea Reginei neobosite, exaltate, adesea tinta a suspiciunilor tocmai pentru neincetatul devotament pentru „religia artei”.

Literatura, in care si-a incercat condeiul, n-a fost singura pasiune care a dus la aceasta „religie”. Dragostea pentru muzica, mai ales pentru Bach, Handel si Brahms, a facut din Castelul Peles o casa a muzicienilor. Copilul-minune George Enescu, prezentat Reginei de celebra pianista Elena Bibescu, i-a devenit „fiu spiritual”, spijinit toata viata. Si a fost, cum altfel?, si entuziasmul fata de artele plastice, ale carui cele mai relevante urme sunt, poate, manuscrisele cu miniaturi si multele tablouri cumparate de la Nicolae Grigorescu.

Un astfel de neobosit devotament, cumva prea din cale-afara in epoca, deschiderea Reginei cu parul alb inca din tinerete fata de nou si fata de chipurile mai putin vizibile, mai putin acceptabile, ale mintii omenesti, au fost luminate prin si mai multe cai. Amintesc cateva dintre ele: spirjinul pentru infiintarea Societatii Teozofice, entuziasmul fata de limba esperanto, datorita caruia a devenit, in 1908, presedinta Societatii de Esperanto din Romania, si, doi ani mai tarziu, chiar a Societatii Europene de Esperanto.

Indepartarea de imaginea traditionala a regalitatii si apropierea de o mai flexibila viziune asupra acestui statut i-au adus Reginei-poete o faima de „regina aparte”, care a pierdut, de exemplu, consideratia Imparatului Franz Joseph pentru ca a stat la masa cu niste… actori. Aversiunea constanta fata de conventia tiranica au apropiat-o, cum se stie, de neconventionala Imparateasa Sissi a Austro-Ungariei.

Cartierul general era Sala Palatului din Bucureşti care devine un atelier în care doamnele din marea aristocraţie română, dar şi femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăşi, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniţi de la curţile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reşedinţei de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar.

Aristocraţia îi urmează exemplul şi peste tot apar spitale de campanie, la Ploieşti prin principesa Cantacuzino, la Iaşi prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeaşi măsură de toţi pacienţii, fie că erau ruşi, turci, sau români. În acest timp ea acorda şi audienţe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalităţile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Ţar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina şi recunoştinţa unui întreg popor care o va numi Mama răniţilor. După acest episod Elisabeta s-a retras din viaţa publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărţi şi de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viaţa publică.

Istoria a pastrat imaginea Reginei Elisabeta ca suverana constiincioasa, pe veci neconsolata pentru ca nu i-a dat regelui un fiu, Imagine care coabiteaza cu cea a Reginei erudite, protectoare a artistilor, emisar al culturii romane in strainatate, poeta care a dorit sa fie imortalizata la masina de scris, construindu-si singura imaginea si lasand-o sa circule in prima reclama publicitara din lume pentru o companie producatoare de masini de scris. Elisabeta a fost o regină unica in felul ei, soţie devotata, mama a răniţilor artista şi protectoare a artelor. Deşi s-a ferit să se implice in viaţa politica ea era implicata activ în viaţa sociala organizând spitale, fundaţii de intr-ajutorare, organizaţii cu scopuri caritabile,etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocraţia si terminând cu categoriile de oameni simpli – longevitatea si stabilitatea relaţiei lor fiind demnă de toată admiraţia.

Fluturi sărutându-se

Cu gene 'ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par' că soarele-ar luci
Şi 'ntr 'însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă 'mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte 'n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.

Din volumul "Cântece şi sonete"